"În 1989 eram un oarecare"

Florin Popescu, doctor în lingvistică orientală şi instructor de aikido

Prima facultate - electrotehnica, abandonată în 1992 ("Cu mustrări de conştiinţă, acum"), a doua - începută în 1991, cea de limbi străine: japoneză la limba principală şi chineză, la cea secundară ("Deşi în liceu n-aveam conştiinţa faptului că ştiinţa limbilor străine ne-ar putea ajuta cu ceva") - şi terminată!

În 1989

"Nu eram un rebel, nu puteam să fiu rebel...eram un om oarecare" 

"- Împreună cu prietenul meu cel mai bun (...) ne căutam o nişă temporală (...) în care să nu ne mai pese de ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

- Ţi-ai găsit-o?

- Nu...nu mai caut nişa temporală, nu cred că mai există respectiva nişă temporală.-

 - Pentru tine sau...dar de fapt ce căutai?...

- Căutam un mod de-a-mi găsi o pace oarecare interioară până la urmă, şi era în locul cel mai puţin cunoscut şi cel mai uşor de interpretat. Pentru că e uşor să vorbeşti şi să te gândeşti la lucruri pe care nu le cunoşti - adică, timpul". 

"Microbul" muntelui... Free climbing, Piatra Craiului

...şi pasiunea pentru limba japoneză
"Îmi plăcea foarte mult limba japoneză dar mai mult îmi plăcea (şi-mi place) aikido!"

Instructor de aikido (centru jos). Fotografie de grup, 29 martie 2008.

             

Florin Popescu (dreapta sus). Workshop cu elevii liceului "Ion Creangă".

"- Eşti un exemplu pentru cei pe care-i înveţi aikido?

- Faptul că instruiesc pe cineva aikido mă obligă să fiu exemplu.

- Ce-nseamnă să reuşeşti în aikido?

- Să reuşeşti în aikido înseamnă să nu încerci s-o iei pe scurtătură." 

12 ani de Japonia - bursa dar nu numai

"- Cu ce te-a ajutat Japonia(...) ? Te-a ajutat?...

 - (...) Am învăţat să mă port, să spun "mulţumesc" atunci când era de mulţumit, să pun un tampon atunci când aveam de spus ceva rau (...) şi am mai învăţat că trebuie să ne respectăm părinţii, orice părere am fi avut despre ei la un moment de revoltă din tinereţe. Pentru mine este foarte mult!"

 În Kyushu, la începutul lui 2001

Deziluzia cea mai mare?

"- N-am avut deziluzii!...M-aşteptam la orice!

- Dar acolo, în Japonia fiind, care era răul cel mai mare pe care ţi-l puteai imagina (...)în relaţia ta cu România?

- Răul cel mai mare pe care mi-l puteam imagina se referea, bineînţeles, tot la mine şi anume la faptul că o să uit, încetul cu încetul, lucrurile bune cu care m-am obişnuit să exist în Japonia şi că o să mă întorc la modul egoist, vanitos în care mă purtam înainte de a pleca"

România, peste 20 de ani?

"Lucrul cel mai bun care s-ar putea întâmpla în România este ca, în decursul acestor 20 de ani, o parte dintre oamnii care, în diferite ţări ale lumii sau în România, au reuşit să-şi regăsească individualitatea şi congruenţa, să-şi recapete şi interesul  pentru a ţine în mână viaţa socială şi, încetul cu încetul, să creeze o alternativă credibilă  pentru a accede şi la funcţiile politice ale statului"    

Andrei Pandele, vânător de fotografii

Andrei Pandele, de profesie arhitect, a surprins realităţile comuniste prin obiectivul aparatului de fotografiat. Imaginile reproduse în albumul său Martorul surpriză, fotografii necenzurate din comunism (Ed. Compania) sunt flash-back-uri dintr-o lume care şi-a pierdut contururile, dar în care se regăsesc toţi cei care au trăit în Epoca de Aur.

Andrei Pandele povesteşte în emisiunea După 20 de ani .... despre vânătorile de fotografii pe care le făcea în epoca dictaturii.

Eram antrenat să fac fotografii şi fără să pun aparatul la ochi.

Toate fotografiile bune au poveşti de multe pagini înăuntru... În toamna lui 82 se moderniza Calea Moşilor, unde era Biserica Olari. Un inginer a făcut un proiect, a pus biserica pe nişte şine de pod rulant şi a translatat-o în exterior... M-am dus să fac fotografii, dar nu se vedea nimic. Ştiţi că mulţimea nu se vede dacă stai în mijlocul ei, îţi trebuie perspectivă. Aşa că am urcat într-un bloc din apropiere şi am făcut fotografii. Când am coborât, a apărut un miliţian care le ordona colegilor săi să se uite dacă nu cumva sunt spioni pe acoperişuri. M-a pufnit râsul. Eu tocmai fusesem spion pe acoperişuri.

O fotografie reală are o bogăţie de detalii care nu poate fi spusă în cuvinte.

Andrei Pandele a lucrat în 87 – 88 pe şantierul de la Casa Poporului. Recent a publicat un nou album la Ed. Compania, Casa Poporului, un sfârşit în marmură, care cuprinde, alături de fotografii, povestea clădirii, amintiri şi opinii ale arhitecţilor.

"Singurul loc perfect este în tine însuţi"

"Am o abordare de explorator"

Adina Dabija, scriitoare, practicant de medicină chineză
Quintessence Acupuncture Clinic,
Bronx, New York
http://www.quintessenceacupuncture.com/

Am realizat abia la sfârşit: toată discuţia mea cu Adina (într-o minunată şi însorită după amiază de august, în Grădina Botanică din New York) s-a învârtit sau s-a "adunat" în jurul a ceea ce este, de fapt, după cum aveam sa realizez, pasiunea ei de-o viaţă: medicina tradiţională chineză: "Medicina orientală (...) este, de fapt, o mare metaforă! (...) Yin şi yang, bine şi rău...(...) Eu cred că medicina energetică este medicina secolului viitor."

Anul trecut, Adina a terminat un masterat in medicină orientală, ierbologie şi acupunctură după ce, la începutul anilor 2000, făcea, în Canada, un altul, în multimedia şi jurnalism:

" - Ce-a fost înainte: pasiunea pentru medicina orientală, poezia, jurnalismul?

- Oamenii nu pot trăi dacă nu înţeleg şi nu fac sens...Poţi să înţelegi lumea din unghiuri diferite - eu am încercat în acelaşi timp mai multe unghiuri: jurnalism, poezie, teatru iar acum ceva foarte direct, explorarea corpului uman."

Ştiu, din cele spuse de ea, ca nu-i place America: "Nu pot sa spun că nu-mi place America dar nu este locul în care sa vreau să-mi cresc copiii (...) "Este o societate funcţională", mai spune Adina, "da, şi ăsta e un lucru bun (...) dar aici omul este o maşină de muncit!"

Şi-atunci, locul perfect?

" (...) Singurul loc perfect este, cumva, în tine însuţi!" 

Călin Torsan

Inainte de a-l cunoaşte, Călin Torsan mi-a fost descris ca unul dintre acele personaje anacronice în nebunia lor, desprins parcă din cărţile cu cavaleri din La Mancha. Aşa şi este: cântă la flueiere, scrie poveşti, are ochelari cu ramă neagră, părul aproape alb. Dacă îl vezi o dată, îl vei recunoaşte sigur a doua oară. Crede în prietenie şi nu pune niciodată banii înainte, atunci când este vorba de vreun concert... de altfel, îi cheltuie pe toţi, atunci când îi are, pentru a-şi cinsti prietenii.

Mânecuţe verzi, Domnişoara Pogany, Einuiea, mai recentele Nu şi Apa Neagră, iată doar câteva dintre formaţiiile pe care Călin Torsan le-a înfiinţat sau cărora li s-a alăturat, parcurgând întreaga traiectorie de la folk, la experimental şi jazz.

Băiatul nehotărât, fără nici o aplecare spre inginerie, a avut curajul să-şi impună personalitatea şi să devină una dintre cele mai pitoreşti figuri din actuala viaţă artistică a ţării.

şi aşa, în linişte şi fără emfază mi-a povestit cum a trăit el momentul '89 şi toţi ceilalţi ani care au urmat.

"Voiam să schimb lumea!"

Codruţa Giosan, Cercetător principal, Departamentul de Cercetare - Dezvoltare, Estee Lauder, New York

1989

Voiam să schimb lumea! Era un sentiment de bucurie şi lumină! Simţeam că totul se poate!

Emigraţia

Din păcate, întotdeauna te vei considera un om fără ţară. Nu pot să spun că nu sunt adaptată în Statele Unite (...) dar sentimentul de depărtare îl simt! Şi probabil că am să-l simt toată viaţa.

Dacă n-ai plecat niciodată, n-o să ştii niciodată ce-nseamnă sentimentul de emigrare: te simţi fără casă!...Nu eşti nici aici dar nici în România nu te simţi acasă. Ai rămas... între. Eşti între. Între două lumi, practic.

Bilanţul

- În ce măsori tu cele două decenii trecute după 1989?

- ...Le măsor în experienţa pe care am avut-o în România şi experienţa pe care am avut- în Statele Unite. Sunt ca două lumi...ca două vieţi diferite.

Mircea Radu, un inginer de nota 6?

Pe Mircea Radu îl cunoaştem cu toţii mai ales pentru că a prezentat, timp de 9 ani, emisiunea Din dragoste. Este  incontestabil o vedetă , chiar dacă numele său nu se leagă de scandaluri de presă, localuri de lux etc.

În 1989 nimeni nu ar fi bănuit însă ca destinul său va fi atât de strâns legat de televiziune...

În 1989 intrasem în anul doi de facultate, la Instalaţii. M-am dus acolo din laşitate, pentru că nu voiam să fac armata. Am dat la facultatea asta..., din care nu am înţeles nimic.

Cam aşa se vedea el...

Mă văd ocupând un loc călduţ într-un institut de proiectări, şi eu chiar aşa mă vedeam, bând cafele pe un coridor întunecos, intrând la ora 8 dimineaţa, ieşind la 4 după amiaza, cu un apartament cu 2 camere, aveam maşina Dacia, citeam...

 Ce ar fi ajuns..

Aş fi fost un inginer mediocru, de nota 6.

Despre evenimentele de la Timişoara a aflat de la Europa Liberă. Şi a crezut în faptul că se va schimba ceva:

Probabil că îmi imaginam. Aveam o lună peste 21 de ani. Un om la această vârstă care nu îşi imaginează că poate schimba lumea, nu o va mai face niciodata. Mi-aduc aminte că pe 17 decembrie ne-am dus la facultate cu cămăşi negre, era felul nostru de a protesta si de a fi alături de ce se întampla în Timişoara. În ziua de 21 dec eram la un prieten din copilărie, si mama lui care lucra la Universitate a sunat si a spus să stăm acasă pentru că în Piaţă este o nenorocire, oamenii au început să arunce cu tomberoane in miliţieni. Am plecat...

Contactul meu cu Revoluţia a fost aproape cinematografic...Am fost şocat...

După 20 de ani de la Revoluţie, 9 din ei petrecuţi prin ţară, intrând în mii de case ale românilor, România lui Mircea Radu arată cam aşa:

România pe care o ştiu eu, iar eu o ştiu pentru ca am fost acolo, nu este deloc cea care apare la televizor. România este o ţară foarte frumoasă, România este o ţară chinuită, România este ca un copil foarte talentat la sport care a intrat pe mâna unui antrenor dezinteresat, nepriceput si pe alocuri ticălos. Asta e România

Ce-i place şi ce nu-i place de fapt în România de azi..

Îmi place că văd foarte mulţi tineri care merg la biserică, imi place că văd tineri care se duc în librării şi îmi place când văd că aceşti tineri nu dau doi bani si nu cred în promisiunile electorale.

Ce nu-mi place... Am să-ţi spun o poveste scurtă, la câteva luni dupa Revoluţie, am intrat într-un chioşc să cumpăr o pâine şi pe acelaşi raft erau pâine, o haină de blană şi nişte rulmenţi. Imaginea asta mă bântuie de atunci, îmi revine din când în când, când mai văd cate o prostie la Tv.

Din când în când România,chiar acum la 20 de ani de la Revoluţie, mai aşează pe aceeaşi tejghea pâine, blănuri si rulmenţi.

Doru Paul: Paradoxul este natura lumii

Doru Mugur Paul, oncolog, Lincoln Memorial Hospital, Bronx, New York, SUA

Iluziile

Atunci (în decembrie), pentru câteva zile, am crezut sincer în schimbare, am crezut sincer că în România se poate face ceva, am crezut în entuziasmul zilelor acelea în care toată lumea se îmbrăţişa pe străzi...am crezut sincer!...

Studenţia

Unora dintre profesorii de la medicină le era frică...le era frică de studenţi şi de-aceea aveau o simpatie total ipocrită pentru ei (...) Şi-aşa a apărut apelativul "domnule student"!

America

Pentru mine, la nivelul acelor ani, America reprezenta un fel de Mecca pentru cercetarea în oncologie.

Idealurile şi, respectiv, scopurile omului european sunt diferite de idealurile, scopurile omului american: în Europa, oamenii sunt mai echilibraţi.

România

În România nu există interes pentru cercetare în structura politică - sau nu există încă! Nici (...) din partea statului şi, din păcate, nu există nici iniţiative private, cum ar fi, de exemplu, iniţiativa unui Rockefeller american care să facă Institutul Rockefeller (...) Miliardarii români nu au încă educaţia miliardarilor americani, nu au încă dorinţa acestora ca după ei să rămână ceva: un nume, o fundaţie, o clădire.

Şi totuşi...

- Pentru mine, România este un fel de port.

Mă gândesc tot timpul la România cum se gândea, probabil, Ulise la Itaca.

România nu este o opţiune, este o realitate.

Este punctul din care am plecat şi punctul în care întotdeauna mă întorc...

- Într-un fel sau altul...

- ...În toate felurile...

Anii de scoala in URSS

Liliana Corobca este doctor în filologie şi scriitoare, în prezent bursieră la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, unde va rămâne până în octombrie 2010.
S-a născut în 1975 în satul Săseni de dincolo de Prut. A terminat Facultatea de Litere la Chişinău, iar în 1997 a venit la Bucureşti. Aici a lucrat pentru teza de doctorat şi pentru multe alte proiecte din domeniul cercetării literare.

A publicat două romane: Negrissimo (Ed Arc, Chisinau, 2003), pentru care a obţinut Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei Romania literara şi Un an în paradis (Ed Polirom, 2005), recent tradus în Italia. A editat corespondenta din exil a lui Al. Busuioceanu, Un roman epistolar al exilului romanesc (Ed Jurnalul literar, 2003, 2004), Poezia romaneasca din exil (antologie, prefata si note, Ed Institutului Cultural Roman, 2006), Dictionarul General al Literaturii Române (coautor, Ed Univers Enciclopedic, 2004-2008)
Volumul său despre cenzura comunistă este în curs de aparitie la Polirom.

În emisiunea După 20 de ani..., Liliana Corobca ne-a povestit despre anii de şcoală petrecuţi în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Noi eram şoimi ai patriei, pionieri şi utecişti. Ei erau octombrei, pionieri şi apoi comsomolişti.

Giosan: "A fost foarte greu la început!"

Cezar Giosan, lector în psihologie, Departamentul de Psihiatrie, Universitatea Cornell, SUA (în laborator, cu Virtual Helmet pe cap).


Ce-am regretat mai mult (...) a fost faptul c-am plecat din România dar nu faptul c-am renunţat la (bursa) Fullbright...


Problema emigranţilor este unică, aş spune eu, pentru că, venind aici, îţi laşi tot ce-ai avut valoros în ţară (...) şi eşti, practic, singur. Şi ai conştiinţa faptului că, dacă ţi se întâmplă ceva rău, nu ai nici un ajutor.

Plecarea din România, drum fără întoarcere

N-am ştiut că e aşa de greu la început în America.....Atunci când vii aici, la început eşti şocat! Şi vrei să mergi înapoi acasă!.. Dar dacă eşti ambiţios, treci peste asta şi începi să te obişnuieşti....Eu acum mă simt mult mai acasă aici decât în România...

În America există oportunitate şi oamenii ăştia înţeleg de foarte mici asta. Şi sunt motivaţi să meargă tot timpul înainte. (...) Mi-aduc aminte, în România, nu mi-era clar ce se întâmplă după ce termini (facultatea). Singura chestie care mă motiva în şcoală a fost că (...) am vrut tot timpul să fiu primul. Dar nu mi-era clar la ce îmi foloseşte asta....dar aici, (americanii) înţeleg: pentru că am să fiu bun, am să am bani să mă duc la college, am să am bani să îmi permit să trăiesc o viaţă bună, am să-mi trimit copiii la college, o să călătoresc...

Cum ar trebui să facă românii să ajungă ca americanii? (...) Să fie mai productivi. Şi-atuncea să existe motivaţia (...) care generează competiţie şi care drives everything.

Ce mă impresionează pe mine aici (în America) (...) este cât de motivaţi sunt studenţii...

Călin Belta,

Hybrid and Networked Systems Lab,

Mechanical Engineering, Systems Engineering and Bioinformatics,

Boston University, USA

A fost neclar ce facem cu libertatea...

Liviu Lucaci este actor, scriitor şi profesor la UNATC. În decembrie 1989 era în primul an la inginerie militară, la Academia Militară Tehnică. Nu se aştepta deloc să urmeze ceva, istoria să o ia la goană...


Nu simţeam un aer de schimbare. Simţeam o frustare înfioratoare care dupa aceea s-a regăsit, câţiva ani după revoluţie, în generaţia mea. Era un sentiment de nemulţumire că nu suntem capabili, că alţii, sunt în stare să se exprime precum polonezii, cehii... să se organizeze, iar noi nu.

Aveam informatii de la oamenii care călătoreau, ştiam ca se întoarece foaia, ca să zic aşa. Se simţea până si dinspre Rusia. Dar nu, nu credeam că la noi se va întâmpla aşa de rapid, aveam senzaţia că la noi structurile sunt mult mai bine împământenite.

Fiind student la Academia Militară a trăit şi înţeles Revoluţia puţin mai...altfel:


Am fost obligaţi să rămânem închşi în garnizoană. Erau o mulţime de generali care erau profesorii noştri, majoritatea erau capacităţi, oameni care inventaseră sisteme de ghidaje, rachete s.a.m.d., nu erau nişte militari de carieră, în sensul că mânuiau arma. Acolo am văzut pulsul lucrurilor. Ei s-au speriat foarte rapid, ceea ce a însemnat că sistemul era foarte slab în interior. S-au ascuns unii dintre ei sub birouri, pentru că, pe vremea aceea erau foarte multe arme pe stradă, şi se tragea haotic, şi aşa au sfârşit-o nişte oameni, din păcate.
Iar la noi în garnizoană a fost un deştept care ne-a dat arme tuturor celor tineri si fiecare avea cate 60 de cartuşe şi o armă cu care putea să facă ce voia.


Din păcate şi fericirea şi dezamăgirea s-au produs aproape în acelaşi timp:


Primele semne, cum a fost iunie ’90, cu mineriada şi altele, au creat o frustrare enorma. Eu ţin bine minte cum alergam pe străzi imediat după revoluţie, fericiţi. Deci puteai să alergi dintr-un capăt în altul al Bucureştiului pur şi simplu fericit. Mie mi s-a întâmplat, am alergat vreo două cartiere fără nici un motiv. Eram fericit.

A renunţat repede la cariera militară. Odată cu Trilogia lui Andrei Şerban, unde a avut norocul să joace, destinul său a fost legat de cel al teatrului.  Mult timp de la Revoluţie însă, ca şi în alte domenii, a domnit şi aici confuzia.


În teatru (…) a fost foarte neclar ce facem cu această libertate pentru foarte mulţi artişti, foarte neclar. Înainte teatrul avea şi o funcţie de complicitate cu publicul. Acum dispăruse. Nu mai avea rost să vorbeşti pe la spate.


Aflaţi povestea lui Liviu Lucaci, miercuri 4 noiembrie 2009, la ora 15.30, numai în emisiunea După 20 de ani. Poveşti adevărate.

"Sistemul din România era anacronic"

"Când am terminat facultatea aveam 24 de ani - deci din punct de vedere al pregătirii, anii respectivi sunt de aur."

Alex Doboli, PhD Associate Professor,

Electrical and Computer Engineering Department,

State University of New York,

Stony Brook, New York