Născut în România: 2009

"Nu mă mai reprezintă nimeni"

24 decembrie 1989: după foarte multă vreme, primele colinde la radio: "Şi mie şi la toţi cei din casă ne-a venit să plângem...." .

Crăciunul anului 1989 - primele colinde, primele clipe ale unei alte existenţe.

O poveste de Magdalena şi Octavian Fărcăşanu.

În 2007

Povestea începe aşa: în 27 octombrie (a.c.) primeam o scrisoare - o scrisoare "pe hîrtie", scrisă de mână, cum foarte rar am mai primit în ultima vreme...."Ia te uită!", mi-am spus, "cineva a petrecut un timp scriind, apoi un altul, ducând scrisoarea la poştă"....Am fost emoţionată şi, recunosc, bucuroasă...Mult mai bucuroasă am fost, însă, citind-o. Printre altele, spunea: "(...) împreună cu copiii mei studenţi am trăit cu însufleţire acele zile şi nopţi. De exemplu, pe 22 decembrie noaptea am plecat la chemarea celor de la TV, ca să-i apărăm.

Povestea asta începe însă aşa:

"În seara zilei de 22 decembrie au început împuşcături vis-a-vis de blocurile de pe strada Caracal din Craiova, unde locuim noi. Aproape că ţi-era teamă să mai ieşi din casă...", spune Magdalena Fărcăşanu. "S-au tras tone de muniţii acolo...În blocul nostru există şi-acum găuri şi sunt alte blocuri care-au fost făcute praf!", completează domnul Octavian Fărcăşanu.

Povestea este fascinantă - şi nu pot decât să vă invit s-o ascultaţi. Chiar dacă, din păcate, nu are chiar happy end:

"- Este România aşa cum o visaţi atunci? Cum aţi visat atunci că va fi?

- ...Nu este (....) deşi este o Românie mai frumoasă. (...) Noi nu avem...n-am trăit aşa frustrări după 89, copiii noştri au avut posibilităţi mai mari să se afirme... în fine, noi suntem împăcaţi cu situaţia dar nu resemnaţi!

Nu avem în clasa politică personalităţi care să ne reprezinte, asta este durerea mea! Nu mă mai reprezintă nimeni!!", spune Octavian Fărcăşanu. "Probabil că nu eram pregătiţi, la nivel de naţiune, pentru această schimbare", adaugă şi Magdalena Fărcăşanu, "cred că pentru nivelul de dezvoltarea al României (de-atunci, n.r), de dezvoltare politică, civică ne-a luat, cred, prin surprindere...."

P.S. În scrisoarea sa, Magdalena Fărcăşanu mai scria: "În mai multe ziare din 24 (decembrie, n.r) cred, apare o fotografie cu fiul meu (Octavian Petru Fărcăşanu, n.r) şi cu un coleg al său (viitorul meu ginere), ei purtând pancarta "Copiii noştri vor fi liberi"

În prezent ei sunt pe continentul american, fiul în SUA şi fiica în Canada".

Octavian Petru Fărcăşanu (stânga) şi Bogdan Chiru

Aşa aveam să ajung să-l intervievez pe Octavian Petru Fărcăşanu pentru ediţia din 23 decembrie şi pe soţii Fărcăşanu, pentru cea din 24.

[+/-]

Fărcăşanu: Dezamăgirea face parte din viaţă

[+/-]

Dezbaterea „După 20 de ani”

[+/-]

Felix Nicolau: Ofiţerii erau oscilanţi

17 decembrie 1989. Felix Nicolau împlinea 19 ani. Era soldat într-o unitate de tancuri, la Buziaş, lângă Timişoara. A vrut să-şi serbeze aniversarea acasă, aşa că şi-a aranjat o “evadare”. Între timp s-a dat alarma. Din fericire, Felix a reuşit să se întoarcă în unitate (mai exact la infirmerie, unde era “consemnat”) fără să i se simtă lipsa, în caz contrar putea fi declarat dezertor.

Am reuşit să pătrund cu greu înapoi, toată lumea era îngrozită. Era o mare spaimă că unitatea va fi atacată de terorişti, care vor veni cu elicoptere încărcate cu mitraliere şi vom fi nimiciţi. În consecinţă ni s-au dat armele din dotare, adică vreo două securi, un fierăstrău şi foarte multe bricege şi cuţite de bucătărie. Cu astea păzeam noi, cei de la infirmerie.

Noi, militarii, aveam nişte berete cu o insignă reprezentând stema României Socialiste. Era aurie, din tablă. Când am auzit că s-a prăbuşit dictatura, într-un acces de bucurie, ne-am scos acele insigne care se numeau cuci şi le-am aruncat pe unde s-a nimerit. Ofiţerii fiind foarte înspăimântaţi că s-ar putea întoarce Ceauşescu şi că noi nu mai avem stema Republicii în fruntea capului, ne-au zis: Cine nu are cuc o încurcă, intră la batalion disciplinar! Şi atunci a trebuit să scormonim peste tot după cuci…

Ofiţerii erau foarte oscilanţi. Se întoarce Ceauşescu sau reuşeşte revoluţia? Abia când s-a auzit că a fost executat Ceauşescu lucrurile s-au relaxat. Abia atunci fiecare a ştiut de care parte a baricadei să fie...

În unitatea militară de la Buziaş (o unitate cât de cât civilizată, aproape de casă) a ajuns cu intervenţii.

Mi-aduc aminte că atunci când s-a făcut selecţia pentru militărie, când am fost triaţi, dădeam un test psihologic. Una dintre întrebări era: Te enervezi, îţi vine din când în când să spargi? Şi eu am răspuns: Da, sigur că da. Şi psiholoaga: Nu mai spune dom’le prostii de genul ăsta că te trimit ăştia la mină... Nu te enervezi niciodată, eşti mereu calm!

În prezent, Felix Nicolau este scriitor şi conferenţiar la Universitatea Hyperion şi la Universitatea Tehnică de Construcţii, unde predă literatură comparată, respectiv engleză şi italiană.
Volume publicate: Ascultând cerurile (1995), Cucerirea râsului (1996), Salonul de invenţii (2002), Eroismul eminescian (2003), Bach, manele & Kostel (2006), Homo imprudens (2006), Tandru şi rece (2007), Anticanonice. Cronici stresate (2009).

[+/-]

Cipariu:Aveam vise cu Ceauşescu

Dan Mircea Cipariu este poet,jurnalist, manager cultural. În 1989 avea 17 ani iar vara îl găsea într-o tabără..pe care şi-o aminteşte frumos..

În vara lui 1989 eram undeva la 7 km de Blaj si tot în vara aceea mi-aduc aminte că am fost la ultima tabără naţională de creaţie a Uniunii Tineretului Comunist care s-a ţinut la Cluj şi era foarte interesant că, deşi eram într-o epocă nenorocită, probabil că cei mai mulţi dintre ascultători îşi amintesc cozile la zahăr, ulei, la Cluj trăiam intr-un fel de hiperrealitate pentru că, cu profesorii noştrii: Iaru, Cărtărescu, Lefter ne aflam în afara unei chestiuni dogmatice

Şi totuşi realitatea acelor vremuri lăsa urme asupra adolescentului rebel..

Eu aveam vise cu Nicolae Ceauşescu. Într-atât mă obseda ceea ce se întâmpla în România. Şi găseam cele mai imprevizibile şi mai spectaculare argumente prin care îi spuneam să dea oamenilor căldură, alimente ş.a. Acest vis pe care l-am avut din septembrie până în decembrie se transforma treptat în coşmar.

Speranţa a încolţit cu greu...

Pe 21 mă gândeam că ceea ce s-a întâmplat la Timişoara va fi terminat într-o baie de sânge.

Revoluţia a petrecut-o pe stradă, în piaţă, la Tvr şi acolo unde spune că era ''locul lui de muncă'':

La liceu am organizat împreună un coleg şi cu câţiva profesori de acolo o celulă a CFSN-ului şi am stat acolo de pe 22 pe 27.

Dacă nu ar fi fost Revoluţia spune cu umor că ..

Am un prieten, George Mihăiţă, care spunea:’’ la şarmul tău probabil l-ai fi impresionat pe Nicu Ceauşescu şi ai fi ajuns secretar cu propaganda al UTC’’.

Convingerea sa este însă, că datorită firii sale, ar fi avut repede probleme cu autorităţile.

În decembrie 2009, Dan Mircea Cipariu coordonează antologia şi evenimentul Manifest.20.rEvoluţie, un proiect multiart propus de artistul vizual Mihai Zgondoiu ce doreşte să recupereze cele mai subiective fragmente, fotograme şi şabloane vizuale din decembrie 1989.

În cadrul antologiei ,20 de poeţi români mărturisesc, prin textele lor, trăirea pe viu a Revoluţiei Române.

20 dintre poeziile ce vor putea fi ascultate şi la Radio România Cultural, vor fi multiplicate în 50000 de manifeste şi vor fi aruncate pe 18 decembrie 2009 dintr- un elicopter ce va survola Timişoara.

[+/-]

Robert Şerban: România a fost o puşcărie

Robert Şerban s-a născut pe 4 octombrie 1970, de Ziua Recoltei. Nu a fost decreţel. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în zona Mehedinţi, unde influenţa culturii sârbe era foarte puternică. De aici o maturizare culturală surprinzătoare pentru anii comunismului.

Toată adolescenţa mea a fost influenţată de contactul cu vecinii noştri de peste Dunăre, „cuscrii” noştri, pentru că aşa ne spuneam unii altora. Exista o piaţă a sârbilor în Turnu Severin, unde sârbii veneau şi aduceau Pepsi, blugi, cafea şi câte şi mai câte delicatese – lucruri care în ultimii ani ai comunismului erau de neimaginat.
Dar nu asta a fost atât de imporatnt, cât importantă a fost televiziunea sârbă, unde am reuşit să văd mari filme, spectacole şi concerte muzicale... Învăţasem sârbeşte pentru că toată ziua privindu-i erai la un moment dat obligat să înveţi limba.
În anii ‘83 – ’84 sârbii aveau cam de două-trei ori pe an un maraton de filme care începea vineri seara la ora 22 şi se termina luni dimineaţa pe la 9. Ei bine, acolo am văzut la 14 ani Ultimul tango la Paris sau Decameronul - filme interzise minorilor. Cultura sârbă era foarte liberă. Ca paranteză, nu ştiu dacă se cade, dar trebuie spus, Tito era mare amator de filme porno. Şi la un moment dat s-a înfiinţat un canal în care existau inclusiv filme porno foarte hard, nu soft. Am văzut şi lucrurile astea. Deci a fost cumva o maturizare culturală mai rapidă decât dacă aş fi stat în altă parte unde aş fi văzut doar cele două ore de program pe care Ceauşescu ni le dădea, care începeau cu un telejurnal şi se terminau cu un alt telejurnal. Se şi zicea că idealul lui Ceauşescu era să unească cele două telejurnale între ele.

În prezent, Robert Şerban trăieşte în Timişoara, este scriitor, jurnalist, director al editurii Brumar şi moderator al emisiunii A cincea roată, care se difuzează de nouă ani la Analog TV – Timişoara. În 2004 a fost distins cu Meritul Cultural in Grad de Cavaler.
A absolvit Politehnica, dar n-a fost niciodată inginer. Acum s-a înscris din nou la facultate – Teoria şi Istoria Artei, o altă pasiune a sa.
Este căsătorit şi are o fetiţă de trei ani (foto).

Revoluţia l-a prins în armată, la Craiova.

Am avut parte de toate senzaţiile pe care le poate avea un om – de la bucurie până la frică de moarte şi convingerea că o să mor împuşcat. Am fost atât de convins de lucrul ăsta încât mi-am scris şi testamentul pe un bileţel. Un testament poetic. Am zis că dacă mor să mi se publice şi mie poeziile într-o carte. Am pus bileţelul în buzunarul din dreapta al vestonului, pentru că cel din stânga era plin cu monede de 1 leu şi de 3 lei. Erau monede antiglonţ. Din filmele pe care le văzusem pe sârbi, văzusem şi Rambo, ştiam că e bine să-şi protejezi inima. Câteodată cinematografia face bine la imaginaţie...

16 decembrie 1989. Robert Şerban era S.S.C., adică sergent de serviciu al companiei, un fel de înlocuitor al comandantului. S-a dat alarma Radu cel Frumos, cea pe care armata română nu o mai primise de la invadarea Cehoslovaciei de către ruşi, în ‘68. Alarma de grad 0 ar fi fost „Ştefan cel Mare“, care ar fi indicat cu certitudine război.

Se zicea că ar fi intrat ungurii pe la Timişoara... Pentru noi, care eram nişte tineri de 18-19 ani războiul era un lucru destul de cinematografic. Dar pentru superiori, oameni cu responsabiliţi, probabil că gândul de a intra în război i-a făcut să nu mai raţioneze. Şi ne-au indus frica... Au fost câteva zile sinistre. Am dormit cu arma sub pernă, îmbrăcaţi, încălţaţi. Şi asta până în 22 decembrie.... Când am aflat că Ceauşescu a fugit, am plâns ca nişte copii, ne-am bucurat, a fost o fericire foarte mare. Plângeam toţi, de la ultimul pistolar până la comandantul de pluton care fusese campion balcanic la box.

Acolo am descoperit cele mai frumoase forme de umanitate. Acolo l-am descoperit pe Dumnezeu.

A fost o euforie greu de povestit şi greu de înţeles pentru cei care n-au participat atunci. Libertate - mai mult decât atât nu se putea. Am trăit într-o puşcărie. România a fost o puşcărie ani de zile. O puşcărie în care fiecare îşi găsea supape de supravieţuire.