O idee şi-o finanţare, ambele generoase, au făcut posibilă ajungerea mea, în luna octombrie a anului 2013, la Universitatea Western Ontario din London, Ontario, Canada. "The University of Western Ontario", după cum îşi spune, oficial. Accent pe care cred că, dealtfel, şi-l merită, atât cât mi-am putut da seama în cele câteva zile petrecute acolo.
Însă asta intră în "alt film", laolaltă cu "motivul" ajungerii mele acolo, anume simpozionul ştiinţific windEEE, ţinut la chiar windEEE-ul a cărui construcţie s-a-ncheiat recent (foarte recent, vara - toamna acestui an), state-of-the-art-ul în wind engineering (de "văzut" şi de auzit pe lumeaincarevomtrai.radiocultura.ro din 9 decembrie a.c).
windEEE Dome
Ceea ce urmează mai jos, aici, sunt cele câteva întâlniri ("neplanificate" dar cu atât mai speciale) pe care le-am avut la universitate, cu câţiva dintre profesorii români de-acolo, întâlniri din care-au ieşit câteva interviuri memorabile şi, în consecinţă, emisiunile de mai jos. Pe care, aşa cum spuneam şi-n debutul primeia, pe post de "justificare", le-am grupat editorial dar mai ales emoţional sub acelaşi generic de Experienţe canadiene - ale mele dar şi ale interlocutorilor mei; ale mele dar mai ales ale lor, ale celor care-au făcut posibile aceste emisiuni: Magdalena Zlătescu, Anda Pleniceanu, Lila Sântean Kari şi, deloc în ultimul rând (ba, chiar din contră, aş putea spune), Călin-Andrei Mihăilescu - "generatorul" tuturor acestor întâlniri. Călin-Andrei Mihăilescu - scriitor (pentru... cine nu ştie?) şi profesor de literatură comparată în Departamentul de Limbi şi Literaturi Moderne al Universităţii Western Ontario din London, Ontario.
Cine-l cunoaşte pe Călin Mihăilescu, ştie că nu-i nimic neobişnuit în asta - în a-i întâlni, adică pe oameni, pentru că el adună în mod natural, firesc, oameni în jurul lui, îi aduce faţă în faţă şi-i face să uite că abia s-au cunoscut...
1997
1992. Cu Andrei
Cu Ilinca
Februarie 1986
mai 1979
1979
Iunie 1981
martie 1978
1976. Evident, în armată
1970
1975
London, iunie 2013
Prima întâlnire (în ordine strict cronologică) a fost cea cu Magdalena (Madi) Zlătescu, medic rezident în neurologie în Departamentul de Neuroştiinţe al Universităţii Western Ontario din London (Ontario, Canada). Faţă de care n-am simţit nici o clipă că abia atunci o cunoşteam...
Boston, octombrie 2013. Cu colegii si cu cosmonauta canadianca Roberta Bondar, 67 ani, "prima femeie neurolog care a iesit in spatiu la NASA sa faca cercetari de fiziologie pe organismul in stare de imponderabilitate." A fost in 7 misiuni spatiale si, a facut rezidenta de neurologie la Universitataea Western din London".
Montreal, iunie 2013
Andra Maria, fiica Magdalenei Zlătescu
Montreal iunie 2013
London, Ontario, octombrie 2013
A urmat apoi, tot calendaristic vorbind, întâlnirea cu Anda Pleniceanu.
Tânără - 31 de ani - , tonică, frumoasă, deşteaptă, stăpână pe sine (şi foarte sensibilă, cred, sub această (aparenţă? de) siguranţă) şi foarte ataşată de ceea ce face, anume un master în literatură comparată la Departamentul de Limbi şi Literaturi Moderne al Universităţii Western Ontario.
Mont Albert
Lila Sântean Kari, profesor în Departamentul de Computer Science al aceleiaşi universităţi Western Ontarion din London (tot Ontario) avea să fie o altă întâlnire din seria celor neplanificate dar pe care mi-am dorit-o din momentul în care-am aflat c-ar fi posibilă.
Pentru că, deşi n-o cunoscusem personal, numele nu-mi era necunoscut: o evocase, cu ceva vreme în urmă, într-un interviu telefonic, academicianul Gheorghe Păun - un nume sinonim cu calculul biologic - vorbind tocmai despre calculatoarele biologice, adică despre calculatoarele cu ADN, domeniu în care Lila Kari este ceea ce, oficial, se cheamă "expert mondial" ( www.csd.uwo.ca/~lila).
Ultima zi a şederii mele în London avea să-mi aducă o experienţă diferită şi extrem, extrem de interesantă. Pentru că, înaintea plecării spre Toronto, aveam să vizitez The London Cross Cultural Learner Centre, http://lcclc.org/, o organizaţie non profit înfiinţată în 1968 cu scopul de-a fi un sprijin imigranţilor şi refugiaţilor ajunşi în London. De fapt, LCCLC este mai mult de-atât: este casa pe care, poate, mulţi dintre ei n-au avut-o şi casa pe care la fel de mulţi dintre cei care-ajung aici o au, chiar dacă numai pentru două săptămâni.
Aici începe noua viaţă a celor ce ajung la LCCLC
O cameră de la Jeremiah House
Bucătăria de la Jeremiah House
Şi n-aş fi aflat nimic despre acest loc (de fapt, n-aş fi aflat nici că acest loc există) dacă nu l-aş fi întâlnit pe Valerian Marochko, director executiv al centrului.
La Jeremiah s House totul se face după o planificare strictă.
A urmat apoi TORONTO!!!! - şi cine-a fost aici, ştie despre ce vorbesc!
Şi cine ştie Toronto, ştie şi ce-nseamnă Universitatea Toronto! Din Toronto.
Din care, din lipsă de timp, n-am apucat decât să văd o ...frântură. A fost, însă, destul ca să-mi dau seama că şi-aici se-ascund poveşti ce trebuiesc povestite. Până una alta, am aflat povestea lui Radu Craiu, pe care l-am întâlnit pentru interviu în biroul său din Departamentul de statistică al Facultăţii de Arte şi Ştiinţă a universităţii.
Aşa şi aici s-au încheiat experienţele mele canadiene!.... Cu dorinţa
de-a reveni (pentru că au rămas multe doar descoperite dar nepovestite) şi cu
bucuria de-a fi întâlnit oameni cu totul şi cu totul speciali. Cărora tebuie să
le mulţumesc pentru experienţele lor canadiene împărtăşite ca unui prieten!
