[+/-] |
Bogdan Hrib-Voiam să fug.. |
[+/-] |
Eu, la momentul '89, nu vedeam niciun drum inainte |
Doru Iftime e un personaj foarte simpatic. Caruia îi plac muzica si textele bine scrise. Care a avut ocazia unor întalniri extraordinare - de la Cecilia Bartoli la Dennis Hopper si de la Zoe Dumitrescu Busulenga la Marcel Iures. Il cititi in Ziarul de Duminica, in Dilema veche si in The One. L-ati citit in ELLE, Luxury si Men's Health. Pe LiterNet si pe...propriul blog.
http://www.zf.ro/autori/doru-iftime-3391441/
http://doruiftime.blogspot.com/
http://www.liternet.ro/autor/800/Doru-Iftime.html
Am stat de vorba despre drumul lui. Jumatate serios, jumatate hlizit, rememorativ. A fost o conversatie savuroasa, transformata, cu ajutorul colegului meu, Bogdan Florea, in treizeci de minute de revolutie sonora. La propriu si la figurat.
[+/-] |
Axinte: După 89 România devenise un bazar |
Şerban Axinte (33 de ani), poet şi critic literar din Iaşi, este în prezent cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie A. Philippide al Academiei Române – filiala Iaşi. De curând şi-a susţinut teza de doctorat cu tema “Teorii ale romanului în literatura română”. Uneori cântă folk şi rock, a inregistrat cateva piese, dar nu a lansat inca nicun album.
În 89 era elev de şcoală generală, dar totuşi simţea presiunea socială.
Eram in clasa a saptea... Am visat Revolutia cu o noapte înainte. De fapt am visat că un coleg mi-a spus: „Ceauşescu a fost arestat”. Şi a doua zi, în tramvai, i-am spus tatălui meu în limbajul de lemn al epocii că ziua de 22 decembrie va rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria poporului nostru.
Nu merg pe ideea că am fost eu paranormal, dar a fost ciudat acel vis pe care nu-l voi uita niciodată în viaţă.
Eram student când am găsit cravata roşie de pionier în casa părinţilor mei. Mi-am pus-o la gât şi m-am surprins făcând exact aceleaşi gesturi ca atunci, ca şi cum nu trecuse nicio zi. Modul de a-mi pune cravata pe inel, de a o îndrepta la spate, de a o umfla cumva în faţă... Făceam aceleaşi gesturi în aceeaşi ordine.
Ieşirea din comunism a fost o salvare, numai că nu a fost bine gestionată... S-a încercat o întoarcere la spiritul interbelic, dar recuperarea aceasta a fost haotică. Să ne amintim de nenorocirile de la începutul anilor 90, când România era un Balcani supradimensionat, în sens negativ. Devenise un bazar uriaş.
[+/-] |
"Comunismul cu faţă umană - un oximoron." |
....a fost una dintre cele mai sincere poveşti, aproape o confesiune, aş spune. Doar ascultând-o veţi înţelege.
Oana şi Bogdan, 12 ianuarie 1990 |
Octav (fratele Oanei, stânga), Anda (cumnata), Oana şi Bogdan (soţul), aprilie 1990 |
Oana Chiru, flamenco, 2007 |
[+/-] |
Alexa: "Fiecare îşi avea propriul scenariu" |
Lângă detectorul ATLAS, la CERN
A construit, "nu singur, cu câţiva colegi şi prieteni" dar pentru că a vrut şi-a fost încăpăţânat, Laboratorul de detectori şi GRID DATA CENTER de la acelaşi institut de Fizică şi Inginerie Nucleară "Horia Hulubei": "am început lucrul in noiembrie 2008 şi am terminat în septembrie 2009, cheltuielile pentru clădire şi pentru echipamentele achiziţionate au fost din fonduri obţinute de la ANCS, adică bani româneşti".
În CV nu spune dar e pasionat de hochei
dar mai ales de fizică!
ATLAS Tile Calorimeter - prima asamblare a modulelor
Optical instrumentation ATLAS Tile Calorimeter 1999
Mediaş, UM 01940, 1985
[+/-] |
Hondrari: În Spania trăiam într-o rulotă |
Marin Mălaicu Hondrari (39 de ani) este scriitor şi lucrează în prezent la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi. După Revoluţie a plecat în căutarea unui trai mai bun – în Spania. La cules de măsline. S-a întors acasă nu cu bani, ci cu o carte. "Cartea tuturor intenţiilor" – o revelaţie pentru cititorii din România.
Amintiri din comunism
Despre Europa Liberă şi despre tăiatul viţeilor se vorbea în şoaptă. Nu aveai voie să tai viţei – era carne de export. Oamenii făceau tot felul de şmecherii ca să îi poată sacrifica – îi duceau în munţi, îi ţineau ascunşi... Şi întotdeauna vecinii care vrând nevrând aflau când se tăiau viţeii îşi primeau dreptul. În plus, era un miliţian celebru pe vremea aia, care închidea ochii, dacă te duceai la el cu un picior de viţel.
Scriam poeme încă de atunci. Aveam 16 - 17 ani când i-am trimis câteva poeme scriitorlui Lucian Valea, care mi-a spus că poemele sunt bune, dar în niciun caz publicabile... După Revoluţie mi-a explicat de ce. Într-un poem scriam ceva despre „anul în care a murit marele cerb”, în altul era vorba despre „prinţesa verzuie”, pentru că aşa îmi imaginam eu primăvara. Se putea interpreta altfel. Dar eu nu scriam nicidecum împotriva regimului, pentru că nu conştientizam ce se întâmpla.
În casa părinţilor mei (proprietate privată), statul comunist a băgat cu forţa un magazin de pâine. Imaginaţi-vă ce însemna să asişti în fieacre zi la cozi imense la pâine... Iar la Revolutie a fost o nebunie... Toţi oamenii de la coadă au venit la noi în casă pentru a se uita la televizor.
Atunci şi acum
Aici la Sângeorz-Băi, fiind staţiune, se aduceau destul de multe alimente pe vremea comuniştilor. Nu era foamete. Vara se umpleau hotelurile. În schimb, astăzi hotelurile sunt abandonate, nu s-au făcut investiţii, e o degradare. Perioada de glorie a staţiunii a fost în comunism. Era bătaie atunci pe locurile de cazare. Chiar am aflat o fază hazlie. Un tip care venise mulţi ani înainte de 89 la a sunat prin 93 – avea el pe cineva aici – şi a rugat să-i facă rost de o cameră. Şi omul respectiv a început să râdă – “Dom’le, acum poţi să iei câte camere vrei, că nu e nimeni”.
În 2002 a plecat în Spania. În 2007 s-a întors
Nu a fost un miraj al Occidentului. Nu m-am gândit că mă duc acolo şi mă întorc bogat. S-a întâmplat să o duc foarte rău. Lucram la Casa de Cultură, dar aveam un salariu mizerabil. Nu aveam unde să stau. Un an şi trei luni am locuit într-un hotel – nu mai aveam bani de chirie şi un prieten ajunsese directorul hotelului.
Fratele meu plecase în Spania şi m-a chemat la cules de măsline. În Cordoba. După ce s-a încheiat sezonul, am fost paznic la un parc auto. Nu ştiam să spun mai mult decât Ola. M-am simţit foarte singur. Trăiam într-o rulotă (vezi foto). Dar mi-am dat seama că ceea ce trebuia să fac era să învăţ limba spaniolă. Şi am învăţat spaniola, am citit foarte mult. Acolo am scris „Cartea tuturor intenţiilor”. În 2007 m-am întors. Nu mai îmi găseam locul în Cordoba.
[+/-] |
Aici "funcţionăm pe culoare paralele!" |
"Absolvent al Institutului de petrol şi gaze din Ploieşti în 1992, pasionat de escaladă, instructor de schi, şi inginer petrolist la Petrom-Câmpina până în decembrie 1994" - aşa mi s-a descris pe sine Bogdan Bălan, co-fondator şi director tehnic, din 2006, al Danubian Energy Consulting, devenită "cea mai importanta firma de consultanta in domeniul petrolier din Romania", invitat, astăzi, al poveştilor adevărate.
La scoala generala nr. 2, Busteni, clasa a 7a, 1980
Ştiu că şi-a dorit să devină specialist în calculatoare (judecînd după faptul ca a dat examen de admitere la Automatica bucureşteană) dar a intrat la Institutul de Petrol şi Gaze din Ploieşti pe care l-a absolvit în 1992, după "un an de repetentie benevola (anul IV, cu revolutia). Dupa aceea am lucrat ca “inginer de zăcământ” la Petrom, la aşa-zisul Institut de cercetare şi proiectare tehnologică (ICPT) din Câmpina, până în decembrie 1994, cand am plecat cu o mult aşteptată bursă în State, la West Virginia University, pentru un masterat in Petroleum Engineering.
Cu Shahab Mohaghegh, advisorul de master, în biroul lui la departamentul de Petroleum Engineering - West Virginia University, după sustinerea tezei de master, 1996
Am “graduat” în 1996 iar de la inceputul lui ’97 am fost angajat la un institut de cercetare, de data aceasta chiar adevarat, al companiei Schlumberger, în Austin Texas, (...) cea mai mare companie din lume (de fapt când prima, când a doua, la concurenţă cu Halliburton) specializată în tehnologie petrolieră. (...) Am lucrat 8 ani pentru Schlumberger în diferite posturi şi locaţii, aproape 3 ani în Austin, un an jumate în Abingdon UK, un satelit al Oxfordului şi în final în Bucuresti unde am dezvoltat, împreună cu ceilalţi patru colegi, noua filială, care de la o echipă de 5 oameni în 2001, a ajuns headquarter-ul companiei pentru Europa în momentul când am plecat (decembrie 2004).
Din ianuarie 2005 am trecut la Amromco Energy, prima si singura companie petrolieră independentă (americană), care exploatează zăcăminte în România, unde am coordonat echipa de inginerie de zăcământ. Până în octombrie 2006, când împreună cu un coleg am fondat compania Danubian Energy Consulting, singura firmă de consultanţă în domeniul petrolier la standarde internationale; acum suntem 10 oameni, avem proiecte din Italia şi până în Kazakhstan şi Egipt şi un portofoliu de clienţi consistent, de la mari corporaţii americane (Chevron) până la companii mici, independente.
Pentru aceasta şi pentru multe altele ii multumesc Liviei, sotia mea – pictor, care a insistat să plecăm din State, ba chiar să venim acasă. Altfel, povestea s-ar fi scris poate cu totul altfel…
Bogdan Balan"
[+/-] |
Șocul mediatic al anilor ‘90 |
Am făcut niște poezii pentru Ceaușescu. Am văzut că se purtau, că erau pe primele pagini în toate ziarele și revistele și, într-un spirit de parvenitism copilăresc, m-am apucat și am scris și eu două poezii de câte patru versuri despre Ceaușescu, despre comunism, despre cum va fi lumea mai bună. Nu le-am dat la școală, au rămas într-un caiet acasă, așa că, slavă domnului, n-am apucat să le fac publice, glumește Costi Rogozanu în interviul din ediția din 4 februarie a emisiunii ”După 20 de ani. Povești adevărate”.
După ce a venit de la Focșani la București, pentru a urma Facultatea de Litere, s-a lansat nu ca poet, ci în calitate de critic literar (”România Literară”) și apoi de autor de proză scurtă (”Fuck the cool. Spune-mi o poveste”). Povestirile sale inspirate de universul glossy, populat de vedete și ”ingineri” ai industriei culturale, n-ar fi existat, dacă anii ’90 nu i-ar fi deschis apetitul pentru cultura pop (domeniu pe care l-a monitorizat și în calitate de jurnalist, la ”Apropo TV”, ”Evenimentul zilei” și ”Cotidianul”):
A fost miraculoasă eliberarea mediatică. După 1990, am început să descopăr muzica de la radiourile private și cărțile noi, emisiunile tv, filmele, primele videoclipuri cu Madonna, toate astea au fost un șoc. Asta a însemnat Revoluția.
Dacă în primii ani de libertate, jurnalistul Costi Rogozanu era preocupat să comande din Timișoara casete-pirat cu muzică rock, retrospectiv e interesat mai curând de felul în care am fost ”colonizați” de câțiva privilegiați care lucraseră la Comerțul Exterior și știau cum se trag sforile în așa-zisa economie de piață.
Nu sunt de acord cu felul în care se discută trecutul, inclusiv perioada de dinainte și de după ’89. Avem o mare problemă atunci când intrăm în discursul politic anticomunist de după ’90, căci ceea ce ni s-a întâmplat atunci a fost o sălbăticie capitalist-colonialistă. Am fost de fapt la mâna unor oameni care aveau mai mult know how decât noi, spune jurnalistul.
În prezent, Costi Rogozanu este editor-coordonator al platformei de bloguri VoxPublica a portalului realitatea.net.
[+/-] |
"America te obligă să fii creativ" |
[+/-] |
H. Decuble: "O cinstită de holeră" |
Gabriel Horaţiu Decuble (42 de ani) s-a născut la Sângeorz-Băi, a făcut şcoala generală şi liceul la Oneşti şi Facultatea la Iaşi.
În prezent este lector la Catedra de Limbi şi literaturi germanice a Universităţii din Bucureşti. A studiat în Franţa şi în Germania şi a terminat doctoratul la Universitatea Albert-Ludwig din Freiburg.
Este coordonatorul antologiei Cartea roz a comunismului (Editura Versus, Iaşi 2004).
A publicat 2 volume de versuri: Epistole şi alte poeme (Editura T, Iaşi 2001) şi Eclectica (Editura Cartea Romanească, Bucureşti 2007).
Pe vremea comuniştilor, Oneştiul era o oază de cultură
Oneştiul e un caz special, un oraş creat de comunişti, industrializat la maximum. Înainte era un sătuc. Asta a fost probabil marota lui Gheorghe Gheorghiu Deja (de altfel oraşul chiar îi purta numele) de a crea în zona sa natală (el era din Moineşti, o localitate învecinată) un oraş frumos, un model pentru comunism. Aşa că a masat acolo nişte industrii neverosimile pentru zonă, pentru structura populaţiei, chiar şi pentru România acelor ani. Proiectele sale erau măreţe, nu se puteau face doar cu populaţia locală. De aceea au fost aduse “cadre” – de fapt nu erau cadre de nădejde, pentru că era o formulă punitivă de a trimite stagiari tineri sau oameni de cultură la Oneşti. Foarte mulţi dintre cei care făcuseră puşcărie politică au fost trimişi disciplinar la Oneşti. Aşa am avut ocazia să cunosc personalităţi, oameni de cultură. Posibilitatea de a învăţa, de a acumula era enormă. Aveai de la cine. Ceea ce nu pot spune despre Iaşi. Discrepanţa dintre cele două oraşe a fost greu de acceptat pentru mine.
M-am dus la Iaşi dintr-un soi de compromis cu tatăl meu care nu vroia nicicum să audă că vreau să fac filologie. Eu aş fi vrut să plec la Bucureşti. Şi aşa am ajuns să fac ce vreau eu dar unde vrea el, adică filologie la Iaşi.
Am făcut filologia dintr-o idee fixă – voiam neapărat să învăţ germana, pentru că eu corespondam cu Constantin Noica şi el mi-a zis:” Dacă faci ce-ţi spun, continuu cu tine”. Una dintre condiţii era să învăţ germana.
Cum a ajuns să corespondeze cu Noica
Citisem Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu – iată o carte formatoare! – şi mă îndrăgostisem de Noica, de modul în care era el portretizat acolo. Simţeam nevoia unui maestru spiritual. Şi am început pur şi simplu să scriu, deşi nu cunoşteam adresa. Pe primul plic am scris: “Domnului Constantin Noica. Păltiniş”. Şi a ajuns – culmea!
Amintiri comuniste
Pentru perioada pe care o mai pot bine reconstitui mental, amintirile mele se leagă de experienţa erotică. Ceea ce înseamnă că nu pot fi strict circumscrise cu perioada comunistă. În fond, orice adolescent trăieşte mai mult sau mai puţin aceeaşi poveste, oriunde s-ar afla. Există o constantă antropologică. Totuşi, atunci descoperirea era mult mai anevoioasă. Asta făcea deliciul... Faptul că nu puteai ieşi oriunde cu o fată. Faptul că, spre exemplu, în Oneşti era o singură cofetărie unde găseai profiterol şi salată de fructe. Dar pentru a găsi loc trebuia să stai la coadă în afara cofetăriei... In acele condiţii natura devenea un aliat foarte bun. Şi aliat şi alibi.
Putea rămâne în Germania, dar s-a întors
Eu înţeleg că orice tânăr din România vrea la un moment dat să plece, pentru unii este absolut necesar. Pentru oricine e bună o experienţă în străinătate. Însă a pleca de la teza fermă că e bine să rămâi acolo mi se pare o stupiditate. Pentru că în primul rând eşti român, te-ai născut român şi... asta este! În plus, în epoca globalizării, poţi fi un bun român de oriunde, inclusiv din România. Nu trebuie să emigrezi în Statele Unite ca să ne arăţi după aceea cu degetul pe noi, cei rămaşi aici şi să ne spui că suntem stupizi.
- „Iubirea de ţară m-a întors printre porci“, scrii într-un poem...
S-ar putea ca versul să sune cam tare. Totuşi, nu sună atât de tare pe cât erau trăirile respective. Nu e un secret pentru nimeni că România e plină de porci, de oameni care consimt să facă ceea ce nu trebuie. Îndârjindu-te să revii, după fiecare plecare mai lungă trebuie să ştii de la bun început că ai de luptat cu oameni de tot felul. Dar să nu idealizăm Occidentul. Tarele umane există peste tot. Doar proporţiile diferă.
Cartea roz a comunismului
Multă lume a crezut că este un volum nostalgic. A fost o mare capacană... Nici Rebreanu nu vorbeşte despre nişte proşti în schiţa „Proştii“.
Cartea roz a comunismului tocmai asta e – ceva ce oricât te-ai forţa, tot nu poate fi roz. Pentru că întotdeauna, chiar dacă îţi aduci aminte numai de părţile frumoase ale vieţii, tot mocneşte în aceste amintiri acel jăratic otrăvit al ideologiei comuniste. „Cartea roz a comunismului“ nu este, aşa cum au crezut unii critici, un volum cu amintiri edulcorate. Eu am denumit-o o teodicee a poporului român. În fond, această carte şi, la urma urmei, întrega perioadă comunistă ar putea fi circumscrise foarte bine cu celebra expresie a lui Creangă – o cinstită de holeră. Comunismul a fost o holeră. Dar a fost cinstită, pentru că a arătat cât de răi putem fi în străfundurile noastre.