Corcan: Primul meu contact cu moartea

Cristian Robu Corcan (n. 1971) este jurnalist şi scriitor. Trăieşte în Brăila. În 89 terminase Liceul de Marină şi era angajat ca marinar în „flota” Insulei Mari a Brăilei.


Ce a însemnat pentru el Revoluţia? Primul contact cu moartea.
Cel mai bun prieten al său, Mihai Frunză, a fost ciuruit de gloanţe.

Derulăm filmul de la capăt.
Cum s-a văzut Revoluţia de la bordul navei?
Eram de serviciu pe nava Belşug. Făceam o „manevră” în portul Brăila. Deodată a apărut o vedetă militară pe mijlocul Dunării şi a început să se tragă pe deasupra noastră spre clădirea Primăriei, unde era condensată toată puterea judeţeană. Noi, marinarii, habar n-aveam că se întâmplă ceva la Timişoara, nu ştiam absolut nimic. Ne-am trezit dedesubtul trasoarelor. Norocul nostru a fost că nu ne-au nimerit... Dar au nimerit un alt coleg al nostru, care se afla pe o şalupă. Un trasor a intrat direct pe hublou, deşi şansele erau foarte mici, dar asta s-a întâmplat. Acel marinar a murit.
Ce-i drept, cu vreo trei zile înainte un şef a venit şi ne-a anunţat că sunt anumite frământări politice, că se încearcă nişte manevre oculte împotriva României şi că singurul lucru pe care-l doreşte de la noi este să avem mare grijă de navele de care răspundem. Atât. Nimeni n-a priceput despre ce este vorba...

Cine a tras de pe vedeta militară? Cristian nu a aflat nici până în ziua de astăzi.
În momentul în care am înţeles că se întâmplă ceva, ne-am grăbit să acostăm imediat fără să mai ţinem cont de nicio regulă. Oamenii ieşiseră deja în stradă, circulaţia era oprită. Eram în plină Revoluţie. Am trăit sentimente contradictorii, pentru că în momentul în care am ajuns în faţa Primăriei pe cine crezi că am văzut? Erau acolo cei mai mari borfaşi ai Brăilei, recunoscuţi. Ei organizau Revoluţia.

În scurt timp, o altă veste a căzut ca un trăsnet. Mihai (n.r. Frunză) a fost împuşcat şi este deja mort. Mihai era prietenul său cel mai bun. Lucra la popasul turistic Brotăcelul. Era foarte conştiincios. În a doua zi de Revoluţie s-a gândit să meargă la Brotăcelul, să vadă ce s-a întâmplat acolo. S-a trezit la şase dimineaţa şi s-a îndreptat spre gară.Pe străzi erau organizate patrule, filtre, a trecut de toate şi a ajuns undeva aproape de gară, pe Dorobanţi colţ cu Bd. Gării, unde era o unitate militară. Pur şi simplu, fără a fi avertizat, fără a se întâmpla absolut nimic, militarii au tras în el. A fost dus la spital. În două ore a murit. Era ciuruit. Nu mai rămăsese întreg din el decât piciorul drept. Avea 23 de ani. A fost primul meu contact cu moartea.

Frunza Mihail
Sursa datelor: www.portalulrevolutiei.ro
Profesie: Receptioner hotel
Data nasterii: 27.07.1967
Locul nasterii: Braila
Calitate: Erou Martir
Data mortii: 27 decembrie 1989
Locul mortii: Braila
Cauza: Plagi multiple
Vinovati: Soldati din dispozitivul de aparare al UM 01478 Braila

"Istoric, Piaţa a fost necesară"

22 aprilie 1990.

Se deschidea "oficial" balconul Universităţii, numit mai apoi „tribună a democraţiei"...deci azi, 22 aprilie 2010, "bate" de 20 de ani....

"Secera aia si ciocanul eu am montat-o cu un tip, arhitect acum, Bobic"

"Eu"-ul din legenda fotografiei - Dan Şelaru: "participant la Revoluţie, la Piaţa Universităţii" , cum singur spune; "născut şi crescut în judetul Gorj. Şcoala generală în comuna Baia de Fier, liceul în Oraşul Novaci, Facultatea de Matematică la Universitatea din Bucureşti, doctoratul în mecanică cerească la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj-Napoca".

Cercetător ştiinţific din 1991, "prima generaţie care şi-a căutat o slujbă". Şi, deloc de mirare, "printre puţinii care mai sunt în ţară din generaţie" (de necrezut de ce !!).

"Cam 15 lucrări ştiinţifice în reviste internaţionale cotate ISI, participări la diferite conferinţe naţionale şi internaţionale". Pe care le consideră "turism ştiinţific" şi la care spune că "în principiu" nu participă.  Este, totuşi, "conducător de proiecte ştiinţifice".

"În plan privat, mai multe proiecte, unele încununate cu succese economice" (nu suficient cât să ajungă pe lista celor mai ...300 de români.)

Mult mai important, însă, "blogăr".  De renume!
Pe http://romaniadeieri.blogspot.com/

"Răspund la aproape orice întrebare", îmi scria în e-mail. Confirm: mi-a răspuns la toate întrebările pe care m-am priceput să i le pun.

A ieşit o poveste adevărată de-atunci.

"Un fenomen de descărcare emoţională"

Pe Sorin Matei l-aţi putut asculta pentru prima dată aici în ediţia din 18 martie a.c. - rememora, atunci, momentele cele mai semnificative ale lui 1989.

Revine astăzi cu povestea Pieţei Universităţii.

http://www.pagini.com/blog/2010/04/19/la-revolu%C8%9Biune-imagini-inedite-de-la-evenimentele-din-13-15-iunie-din-pia%C8%9Ba-universita%C8%9Bii/

"Am trăit în două lumi..."

Ecaterina Lung predă cursuri de istoria evului mediu occidental, o interesează istoria culturala, domeniu în vogă pe plan internaţional. Are 42 de ani, este profesor universitar la Facultatea de Istorie din Bucureşti, unde ocupă şi funcţia de prodecan.

Imediat după '90, Ecaterina Lung a făcut parte din echipa care, sub conducerea lui Horia Bernea, la Muzeul Ţăranului Român, a realizat expoziţia de bază a muzeului, Expunerea Crucea.

A obţinut doctoratul în 2000 cu teza Ideologii şi modele politice la cronicarii secolelor V - VIII din Occident şi Bizanţ, publicată în 2001. Stagii de documentare în Luxemburg, Belgia şi Franţa. Între 2001 şi 2002 a fost cercetător invitat la Institut d' Histoire du Christianisme, Universite Jean Moulin - Lyon III din Franţa.

Am trăit în două lumi, spune Ecaterina Lung despre generaţia noastră, care, la revoluţie, avea 20, 22 de ani, şi asta ne dă o bogăţie de spirit şi de cunoştinţe, putem să apreciem mai bine ce ni se întîmplă acum, tocmai pentru că am avut vreme să trăim şi în acea societate fără orizont (...). Statutul acesta al nostru de generaţie de tranziţie e un privilegiu.

"Ziua aceea m-a prins fix linga steag"

In decembrie 1989 Ioan Es Pop era muncitor necalificat pe santierul Casei Poporului. Cu citeva luni in urma renuntase la slujba de profesor de romana in satul maramuresan Ieud si venise la Bucuresti.

foto: Cato Lein

Poezia mea n-a devenit mai politica odata cu Revolutia si nici mai putin politica, spune Ioan Es Pop. Considerat de majoritatea criticilor literari precum si de majoritatea colegilor de breasla cel mai important poet roman care a debutat dupa 1989, Ioan Es Pop este autorul volumelor: "Ieudul fara iesire", "Porcec", "Pantelimon 113 bis", "Petrecere de pietoni", "Confort 2 imbunatatit" (impreuna cu Lucian Vasilescu).

"Traiam intr-un fel de timp paralel"

Scriitoarea Simona Popescu: Am scris cu ideea asta (inainte de 1989) - ca eu sint un scriitor fara sanse de publicare. Si in momentul ala m-am simtit teribil de bine. Am devenit un scriitor total liber. Paradoxal, m-am simtit extraordinar.

Volumele de poezie "Xilofonul si alte poeme", "Juventus", "Noapte sau zi", "Lucrari in verde sau Pledoaria mea pentru poezie", romanul "Exuvii", cartea de critifictiune "Despre suprarealism si Gellu Naum" au impus-o pe Simona Popescu drept unul dintre cei mai importanti scriitori romani contemporani.

"Ne astepta faimoasa repartitie"

Monica Joita, director interimar al Institutului Roman de Cultura si Cercetare Umanistica de la Venetia: Am fost martora primului sistem liber de oferte de lucru.

In 1989 Monica Joita avea 21 de ani si era studenta in ultimul an la Filologie, in Bucuresti. Era atit de "normal" sa nu poti merge in strainatate, incit, incepind cu vara lui '90, a merge in strainatate ni s-a parut un fapt istoric.

"N-am plecat, de fapt, din România..."

Pe Alin Fumurescu l-aţi ascultat ieri povestind cum întâmplarea l-a determinat să plece în America, după ce absolvise, la Cluj Napoca, facultăţile de medicină şi filosofie. "Îţi doreai pe vremea aceea să pleci?". "Oh, nu! N-am avut niciodată dorinţa de a pleca!". "Şi-atunci, totuşi, cum de s-a întâmplat?...", am mai întrebat eu. "Absolut din întâmplare!", a fost răspunsul.

Astăzi, Alin Fumurescu este lector în filosofie politică în Departamentul de Ştiinţe Politice al Universităţii Indiana din Bloomington (asta tot ieri aţi aflat, dacă aţi ascultat emisiunea - dacă nu, e momentul s-o faceţi :-)  ) "(...) Filosofia politică este ceva relativ deosebit de restul ştiinţelor politice (...), practic este filosofie dar o filosofie care se interesează de politică."

Şi, deşi nu este un aventurier, s-a aventurat, totuşi, pe un afluent necartat al Amazonului. "Un vis din copilărie...împreună cu un alt prieten, cu care împărtăşeam aceleaşi visuri în copilărie, ne-am hotărât să plecăm în Amazon. Şi ,(...) într-adevăr, am ajuns pe un  afluent (...) al Amazonului pe unde nu mai ajunsese nici un om alb niciodată."  

Acesta este Alin Fumurescu. A făcut medicina, a terminat şi filosofia dar şi două masterate în ştiinţe politice. A scris şi două piese de teatru, una jucată la Teatrul Naţional din Târgu Mureş şi alta la Naţionalul din Cluj Napoca. Iar din 2005, cum spuneam ceva mai sus, predă filosofie politică la Universitatea Indiana din Bloomington. Unde îi place şi de unde n-ar vrea să plece, chiar dacă din acest motiv are "o mică discuţie în familie...." Căci Alin Fumurescu iubeşte oraşele mici , de genul Bloomington, care este "ca un fel de oază (...) Are avantajul că atunci când mergi la pescuit ai de-a face cu America profundă, care are şi ea farmecul ei şi după aceea te-ntorci la Bloomington, unde poţi să mergi la operă, la o conferinţă despre Platon, şi-aşa mai departe...". Sau, pur şi simplu, cum tot el scria pe blogul Voxpublica, "când mă satur de stat pe canapea, mă caţăr pe munţi sau leşin de căldură prin deşert".

Sierra Nevada

...Alin, undeva în plan îndepărtat, la intrarea într-un sequoia...

"NU" a fost (...) o reacţie la prea mult "Da"!

S-ar putea crede, ascultându-l pe Alin Fumurescu (invitatul meu de astăzi), că viaţa lui profesională este rodul întâmplării. Pentru că din întâmplare a plecat în America şi tot din întâmplare a ajuns la Universitatea Columbia, Missouri.
După care, e drept, n-a mai fost o întâmplare c-a început doctoratul la Universitatea Indiana din Bloomington în Departamentul de Ştiinţe Politice, unde predă filosofie politică. Nu înainte, însă, de a fi lucrat, odată ajuns în America, într-o fabrică de...ciorapi. El, un absolvent de Facultăţii de medicină din Cluj Napoca.

În campus, cu mama şi sora. În spate, Departamentul de Ştiinţe Politice al Universităţii Indiana din Bloomington.

 Povestea de astăzi nu este povestea unui om disperat, fugit din România post-revoluţionară. E, însă (sau poate tocmai de aceea), o foarte interesantă poveste de viaţă. De viaţă adevărată. Foarte adevărată şi foarte captivantă.

Craciunul 2009. Cu familia "y compris cainii -:)"

"Pe terasa din spatele casei" ("Viata la ţară" :), de Alin Fumurescu)

Alin Fumurescu poate fi citit şi văzut pe blogul Voxpublica. Ascultat, însă - numai aici, la "Poveşti adevărate".

"Votul nu se mănâncă."

Ovidiu Maican - Ovidiu Horia Maican - este lector universitar la Catedra de Drept a Academiei de Ştiinţe Economice din Bucureşti. Asta, după ce a parcurs toţi paşii ierarhiei acedemice universitare şi după ce a fost şi cadru didactic asociat la diverse universităţi particulare (Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir", Universitatea independentă "Titu Maiorescu" şi cea Româno-Americană; între 1993 şi 1998 a fost asistent de cercetare la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române dar şi expert ONU pentru Refugiaţi.

Crăciunul 2008 - "Noroc!Ţ

În 1993, termina Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti şi asta - ca să le punem pe toate la locul lor - după ce termina Liceul de Ştiinţe ale Naturii nr.1 din Bucureşti, în 1986, la clasa de bio-chimie.
Am fost, cu alte cuvinte, colegi - de liceu - deşi am descoperit asta abia cu ocazia acestei emisiuni.

M-am mirat să aflu că a ajuns la drept când părea foarte "aşezat" pe un alt făgaş. "Părinţii  mei, în special mama mea, voiau să fac medicina - şi de-aceea m-am dus la acest liceu. Dar când am ajuns la începutul claseia a X a mi-a dat seama că nu-i de mine, am dat treapta a II a şi m-am dus la drept". 

1985 - 1986

În 1989 era student. "În anul I şi, ca toată lumea, ascultam Europa Liberă. Aşa ca deja se ştia ce şi cum". În plus, "tatăl meu lucra în cadrul armatei, era civil şi (...) eram mai bine informat ca mulţi alţii".  
N-avea colegi din Timişoara, "doar o colegă din Reşiţa şi de la ea mai ştiam ceva dar îi era şi frică să vorbească."

Dreptul i-a plăcut întotdeauna - şi continuă să-i placă şi astăzi. Este chiar o pasiune. "Dreptul îţi conferă stabilitate", spune Ovidiu ( o stabilitate de care e mare nevoie astazi, spun eu).

Dar mai are o pasiune. "Geopolitica. Pe lângă doctoratul în drept, pentru că m-a pasionat foarte mult istoria (chiar am intenţionat să o fac a doua facultate), am făcut şi post-universitraă în geopolitică. E chiar a doua mea pasiune, după cea a dreptului".

La revoluţie ("sau ce-o fi fost"), a crezut sincer într-o schimbare. Radicală. "Trebuia să facem anumite schimbări chiar atunci. Cum au făcut ţările din jur. Adică trebuia să avem o ruptură totală cu ce s-a întâmplat. Dar principala ruptură trebuie făcută în plan spiritual. Degeaba ai instituţii europene dacă mentalitatea rămâne tot cea mioritică. (...) Cred că Silviu Brucan (pe care nu-l admir) a fost foarte optimist." "Tu eşti optimist?", "Sunt sceptic mai mult (...) că dacă eşti optimist poţi fi dezamăgit."

1975

Laura Albulescu - "o nostalgie organizata colectiv"

Primul lucru care-mi vine in minte, cand ma gandesc la ea, e cuvantul "bibliofil". Laura Albulescu iti transmite starea asta - starea de gratie a omului care are cu literatura o relatie speciala: subtila, intensa, dependenta si...constanta. Cumva, mi se pare ca daca i-as face prezentarea aceea standard, cu ce a scris, ce a tradus, ce-i place si ce nu-i place, as minimaliza-o.

E redactor sef la Editura Art. Ok, asta am sa spun. Este posesoarea unei limbi franceze rafinate si versate lexical. E un personaj extrem de conversational, de rememorativ, de fin, in statutul lui asumat de filolog intoxicat pana-n unghii de alchimia verbului.

Mi-a facut placere sa descopar ca, acum 20 de ani, cand inca i se contura un profil de-acum cert, era pur si simplu aceeasi. O cititoare impatimita, o pariziana care inca nu fusese la Paris dar care gustase, in lumea fictiunii si nu numai, din cele mai fastuoase reverii.