Robert Şerban: România a fost o puşcărie

De: Dana Pitrop | |

Robert Şerban s-a născut pe 4 octombrie 1970, de Ziua Recoltei. Nu a fost decreţel. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în zona Mehedinţi, unde influenţa culturii sârbe era foarte puternică. De aici o maturizare culturală surprinzătoare pentru anii comunismului.

Toată adolescenţa mea a fost influenţată de contactul cu vecinii noştri de peste Dunăre, „cuscrii” noştri, pentru că aşa ne spuneam unii altora. Exista o piaţă a sârbilor în Turnu Severin, unde sârbii veneau şi aduceau Pepsi, blugi, cafea şi câte şi mai câte delicatese – lucruri care în ultimii ani ai comunismului erau de neimaginat.
Dar nu asta a fost atât de imporatnt, cât importantă a fost televiziunea sârbă, unde am reuşit să văd mari filme, spectacole şi concerte muzicale... Învăţasem sârbeşte pentru că toată ziua privindu-i erai la un moment dat obligat să înveţi limba.
În anii ‘83 – ’84 sârbii aveau cam de două-trei ori pe an un maraton de filme care începea vineri seara la ora 22 şi se termina luni dimineaţa pe la 9. Ei bine, acolo am văzut la 14 ani Ultimul tango la Paris sau Decameronul - filme interzise minorilor. Cultura sârbă era foarte liberă. Ca paranteză, nu ştiu dacă se cade, dar trebuie spus, Tito era mare amator de filme porno. Şi la un moment dat s-a înfiinţat un canal în care existau inclusiv filme porno foarte hard, nu soft. Am văzut şi lucrurile astea. Deci a fost cumva o maturizare culturală mai rapidă decât dacă aş fi stat în altă parte unde aş fi văzut doar cele două ore de program pe care Ceauşescu ni le dădea, care începeau cu un telejurnal şi se terminau cu un alt telejurnal. Se şi zicea că idealul lui Ceauşescu era să unească cele două telejurnale între ele.

În prezent, Robert Şerban trăieşte în Timişoara, este scriitor, jurnalist, director al editurii Brumar şi moderator al emisiunii A cincea roată, care se difuzează de nouă ani la Analog TV – Timişoara. În 2004 a fost distins cu Meritul Cultural in Grad de Cavaler.
A absolvit Politehnica, dar n-a fost niciodată inginer. Acum s-a înscris din nou la facultate – Teoria şi Istoria Artei, o altă pasiune a sa.
Este căsătorit şi are o fetiţă de trei ani (foto).




Revoluţia l-a prins în armată, la Craiova.

Am avut parte de toate senzaţiile pe care le poate avea un om – de la bucurie până la frică de moarte şi convingerea că o să mor împuşcat. Am fost atât de convins de lucrul ăsta încât mi-am scris şi testamentul pe un bileţel. Un testament poetic. Am zis că dacă mor să mi se publice şi mie poeziile într-o carte. Am pus bileţelul în buzunarul din dreapta al vestonului, pentru că cel din stânga era plin cu monede de 1 leu şi de 3 lei. Erau monede antiglonţ. Din filmele pe care le văzusem pe sârbi, văzusem şi Rambo, ştiam că e bine să-şi protejezi inima. Câteodată cinematografia face bine la imaginaţie...

16 decembrie 1989. Robert Şerban era S.S.C., adică sergent de serviciu al companiei, un fel de înlocuitor al comandantului. S-a dat alarma Radu cel Frumos, cea pe care armata română nu o mai primise de la invadarea Cehoslovaciei de către ruşi, în ‘68. Alarma de grad 0 ar fi fost „Ştefan cel Mare“, care ar fi indicat cu certitudine război.

Se zicea că ar fi intrat ungurii pe la Timişoara... Pentru noi, care eram nişte tineri de 18-19 ani războiul era un lucru destul de cinematografic. Dar pentru superiori, oameni cu responsabiliţi, probabil că gândul de a intra în război i-a făcut să nu mai raţioneze. Şi ne-au indus frica... Au fost câteva zile sinistre. Am dormit cu arma sub pernă, îmbrăcaţi, încălţaţi. Şi asta până în 22 decembrie.... Când am aflat că Ceauşescu a fugit, am plâns ca nişte copii, ne-am bucurat, a fost o fericire foarte mare. Plângeam toţi, de la ultimul pistolar până la comandantul de pluton care fusese campion balcanic la box.

Acolo am descoperit cele mai frumoase forme de umanitate. Acolo l-am descoperit pe Dumnezeu.

A fost o euforie greu de povestit şi greu de înţeles pentru cei care n-au participat atunci. Libertate - mai mult decât atât nu se putea. Am trăit într-o puşcărie. România a fost o puşcărie ani de zile. O puşcărie în care fiecare îşi găsea supape de supravieţuire.