Liviu Lucaci este actor, scriitor şi profesor la UNATC. În decembrie 1989 era în primul an la inginerie militară, la Academia Militară Tehnică. Nu se aştepta deloc să urmeze ceva, istoria să o ia la goană...
Nu simţeam un aer de schimbare. Simţeam o frustare înfioratoare care dupa aceea s-a regăsit, câţiva ani după revoluţie, în generaţia mea. Era un sentiment de nemulţumire că nu suntem capabili, că alţii, sunt în stare să se exprime precum polonezii, cehii... să se organizeze, iar noi nu.
Aveam informatii de la oamenii care călătoreau, ştiam ca se întoarece foaia, ca să zic aşa. Se simţea până si dinspre Rusia. Dar nu, nu credeam că la noi se va întâmpla aşa de rapid, aveam senzaţia că la noi structurile sunt mult mai bine împământenite.
Fiind student la Academia Militară a trăit şi înţeles Revoluţia puţin mai...altfel:
Am fost obligaţi să rămânem închşi în garnizoană. Erau o mulţime de generali care erau profesorii noştri, majoritatea erau capacităţi, oameni care inventaseră sisteme de ghidaje, rachete s.a.m.d., nu erau nişte militari de carieră, în sensul că mânuiau arma. Acolo am văzut pulsul lucrurilor. Ei s-au speriat foarte rapid, ceea ce a însemnat că sistemul era foarte slab în interior. S-au ascuns unii dintre ei sub birouri, pentru că, pe vremea aceea erau foarte multe arme pe stradă, şi se tragea haotic, şi aşa au sfârşit-o nişte oameni, din păcate.
Iar la noi în garnizoană a fost un deştept care ne-a dat arme tuturor celor tineri si fiecare avea cate 60 de cartuşe şi o armă cu care putea să facă ce voia.
Din păcate şi fericirea şi dezamăgirea s-au produs aproape în acelaşi timp:
Primele semne, cum a fost iunie ’90, cu mineriada şi altele, au creat o frustrare enorma. Eu ţin bine minte cum alergam pe străzi imediat după revoluţie, fericiţi. Deci puteai să alergi dintr-un capăt în altul al Bucureştiului pur şi simplu fericit. Mie mi s-a întâmplat, am alergat vreo două cartiere fără nici un motiv. Eram fericit.
A renunţat repede la cariera militară. Odată cu Trilogia lui Andrei Şerban, unde a avut norocul să joace, destinul său a fost legat de cel al teatrului. Mult timp de la Revoluţie însă, ca şi în alte domenii, a domnit şi aici confuzia.
În teatru (…) a fost foarte neclar ce facem cu această libertate pentru foarte mulţi artişti, foarte neclar. Înainte teatrul avea şi o funcţie de complicitate cu publicul. Acum dispăruse. Nu mai avea rost să vorbeşti pe la spate.
Aflaţi povestea lui Liviu Lucaci, miercuri 4 noiembrie 2009, la ora 15.30, numai în emisiunea După 20 de ani. Poveşti adevărate.
Nu simţeam un aer de schimbare. Simţeam o frustare înfioratoare care dupa aceea s-a regăsit, câţiva ani după revoluţie, în generaţia mea. Era un sentiment de nemulţumire că nu suntem capabili, că alţii, sunt în stare să se exprime precum polonezii, cehii... să se organizeze, iar noi nu.
Aveam informatii de la oamenii care călătoreau, ştiam ca se întoarece foaia, ca să zic aşa. Se simţea până si dinspre Rusia. Dar nu, nu credeam că la noi se va întâmpla aşa de rapid, aveam senzaţia că la noi structurile sunt mult mai bine împământenite.
Fiind student la Academia Militară a trăit şi înţeles Revoluţia puţin mai...altfel:
Am fost obligaţi să rămânem închşi în garnizoană. Erau o mulţime de generali care erau profesorii noştri, majoritatea erau capacităţi, oameni care inventaseră sisteme de ghidaje, rachete s.a.m.d., nu erau nişte militari de carieră, în sensul că mânuiau arma. Acolo am văzut pulsul lucrurilor. Ei s-au speriat foarte rapid, ceea ce a însemnat că sistemul era foarte slab în interior. S-au ascuns unii dintre ei sub birouri, pentru că, pe vremea aceea erau foarte multe arme pe stradă, şi se tragea haotic, şi aşa au sfârşit-o nişte oameni, din păcate.
Iar la noi în garnizoană a fost un deştept care ne-a dat arme tuturor celor tineri si fiecare avea cate 60 de cartuşe şi o armă cu care putea să facă ce voia.
Din păcate şi fericirea şi dezamăgirea s-au produs aproape în acelaşi timp:
Primele semne, cum a fost iunie ’90, cu mineriada şi altele, au creat o frustrare enorma. Eu ţin bine minte cum alergam pe străzi imediat după revoluţie, fericiţi. Deci puteai să alergi dintr-un capăt în altul al Bucureştiului pur şi simplu fericit. Mie mi s-a întâmplat, am alergat vreo două cartiere fără nici un motiv. Eram fericit.
A renunţat repede la cariera militară. Odată cu Trilogia lui Andrei Şerban, unde a avut norocul să joace, destinul său a fost legat de cel al teatrului. Mult timp de la Revoluţie însă, ca şi în alte domenii, a domnit şi aici confuzia.
În teatru (…) a fost foarte neclar ce facem cu această libertate pentru foarte mulţi artişti, foarte neclar. Înainte teatrul avea şi o funcţie de complicitate cu publicul. Acum dispăruse. Nu mai avea rost să vorbeşti pe la spate.
Aflaţi povestea lui Liviu Lucaci, miercuri 4 noiembrie 2009, la ora 15.30, numai în emisiunea După 20 de ani. Poveşti adevărate.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu