Inainte de a-l cunoaşte, Călin Torsan mi-a fost descris ca unul dintre acele personaje anacronice în nebunia lor, desprins parcă din cărţile cu cavaleri din La Mancha. Aşa şi este: cântă la flueiere, scrie poveşti, are ochelari cu ramă neagră, părul aproape alb. Dacă îl vezi o dată, îl vei recunoaşte sigur a doua oară. Crede în prietenie şi nu pune niciodată banii înainte, atunci când este vorba de vreun concert... de altfel, îi cheltuie pe toţi, atunci când îi are, pentru a-şi cinsti prietenii.
Mânecuţe verzi, Domnişoara Pogany, Einuiea, mai recentele Nu şi Apa Neagră, iată doar câteva dintre formaţiiile pe care Călin Torsan le-a înfiinţat sau cărora li s-a alăturat, parcurgând întreaga traiectorie de la folk, la experimental şi jazz.
Băiatul nehotărât, fără nici o aplecare spre inginerie, a avut curajul să-şi impună personalitatea şi să devină una dintre cele mai pitoreşti figuri din actuala viaţă artistică a ţării.
şi aşa, în linişte şi fără emfază mi-a povestit cum a trăit el momentul '89 şi toţi ceilalţi ani care au urmat.
Călin Torsan
|
|
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
3 comentarii:
Excelenta ideea unor astfel de povesti ... sigur, sint subiectiv datorita asemanarii de nume cu personajul de mai sus. Care asemanare nu e deloc intimplatoare. Si care ma onoreaza, ma misca si ma inmoaie tare. Ca tare mindru' sint eu, ingineru', de el, fratele meu ne-ingineru' !
Draga Maria si Calin, complimente din nou. Creativ interviul, intalnirile puse la cale.
Bogdan Vladuta
cate ceva din ce povesteste le-am aflat din cartea lui ''o zi.ultima''. o recomand, e bine scrisa. dar, l-as intreba ceva - cohorta asta exista sau e fictiune?
Trimiteți un comentariu