C. Nistor: In Canada e mai multa birocratie

De: Dana Pitrop | |

Cerasela Nistor (38 de ani) trăieşte din 2004 în Canada, la Monreal. Lucrează ca specialist în telecomunicaţii pentru persoane cu dizabilităţi la compania Bell Canada. S-a născut în Bacău, a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii “Al.I Cuza” din Iaşi, iar până în 2004, când a emigrat, a fost jurnalistă la diverse ziare locale. A publicat poezie şi proză în reviste literare şi se numără printre membrii fondatori ai Clubului 8 de la Iaşi. A colaborat la două volume colective despre experienţa vieţii de zi cu zi în Epoca de Aur - „Cartea roz a comunismului” (coordonator H. Decuble, Editura Versus, 2004) şi “Tovarăşe de drum" (coordonatori Dan Lungu şi Radu Pavel Gheo, Ed. Polirom, 2009).
În Canada a urmat cursuri de Cinematografie / Multimedia şi a obţinut o certificare în Project Management la Universitatea Mc. Gill.

Diferenţe de mentalitate şi de...climă
Emigrarea a fost o alegere, la un moment dat. Nici atunci şi nici acum nu a fost şi nu este o decizie definitivă. Îmi este bine aici, dar în România este acasă.

Cred că fiecare din generaţia mea ar trebui să aibă experienţa străinătăţii. E foarte importantă pentru noi, cei care am trăit jumătate din viaţă în comunism. E ca şi cum aş trăi o altă viaţă. Am mult mai multă energie acum. Cât am fost în România, până în 2004, mereu aveam impresia că dacă vreau să fac ceva nu reuşesc. Pe când aici, diferenţa este că dacă îmi propun să fac ceva, găsesc întotdeauna mijloacele să ajung la acel lucru.

În Canada e mai multă birocraţie decât în România. Pentru că după decembrie 89 tendinţa noastră a fost să reprimăm birocraţia, însă o anumită structură socială impune şi un soi de birocraţie.

Am ajuns în Canada iarna. Erau – 30°, cu vânt. Ăsta a fost primul şoc. O schimbare de climă este foarte importantă. Organismului îi trebuie timp să se adapteze.

Amintiri din comunism


Directoarea liceului era o profesoară de matematică foarte severă. Exista de exemplu controlul unghiilor. Asta ne distra foarte tare. Începea de la clasa întâi şi până în clasa a XII-a am avut acelaşi ritual – să scoatem mâinile pe bancă, pe batiste, să se vadă unghiile. Un alt semn al disciplinei era părul tuns (la băieţi) sau strâns (în cazul fetelor). Într-o zi a venit în control cu un foarfec şi ne-a tuns, pur şi simplu, acolo, în clasă.