H. Decuble: "O cinstită de holeră"

De: Dana Pitrop | |

Gabriel Horaţiu Decuble (42 de ani) s-a născut la Sângeorz-Băi, a făcut şcoala generală şi liceul la Oneşti şi Facultatea la Iaşi.
În prezent este lector la Catedra de Limbi şi literaturi germanice a Universităţii din Bucureşti. A studiat în Franţa şi în Germania şi a terminat doctoratul la Universitatea Albert-Ludwig din Freiburg.
Este coordonatorul antologiei Cartea roz a comunismului (Editura Versus, Iaşi 2004).
A publicat 2 volume de versuri: Epistole şi alte poeme (Editura T, Iaşi 2001) şi Eclectica (Editura Cartea Romanească, Bucureşti 2007).

Pe vremea comuniştilor, Oneştiul era o oază de cultură

Oneştiul e un caz special, un oraş creat de comunişti, industrializat la maximum. Înainte era un sătuc. Asta a fost probabil marota lui Gheorghe Gheorghiu Deja (de altfel oraşul chiar îi purta numele) de a crea în zona sa natală (el era din Moineşti, o localitate învecinată) un oraş frumos, un model pentru comunism. Aşa că a masat acolo nişte industrii neverosimile pentru zonă, pentru structura populaţiei, chiar şi pentru România acelor ani. Proiectele sale erau măreţe, nu se puteau face doar cu populaţia locală. De aceea au fost aduse “cadre” – de fapt nu erau cadre de nădejde, pentru că era o formulă punitivă de a trimite stagiari tineri sau oameni de cultură la Oneşti. Foarte mulţi dintre cei care făcuseră puşcărie politică au fost trimişi disciplinar la Oneşti. Aşa am avut ocazia să cunosc personalităţi, oameni de cultură. Posibilitatea de a învăţa, de a acumula era enormă. Aveai de la cine. Ceea ce nu pot spune despre Iaşi. Discrepanţa dintre cele două oraşe a fost greu de acceptat pentru mine.
M-am dus la Iaşi dintr-un soi de compromis cu tatăl meu care nu vroia nicicum să audă că vreau să fac filologie. Eu aş fi vrut să plec la Bucureşti. Şi aşa am ajuns să fac ce vreau eu dar unde vrea el, adică filologie la Iaşi.
Am făcut filologia dintr-o idee fixă – voiam neapărat să învăţ germana, pentru că eu corespondam cu Constantin Noica şi el mi-a zis:” Dacă faci ce-ţi spun, continuu cu tine”. Una dintre condiţii era să învăţ germana.

Cum a ajuns să corespondeze cu Noica

Citisem Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu – iată o carte formatoare! – şi mă îndrăgostisem de Noica, de modul în care era el portretizat acolo. Simţeam nevoia unui maestru spiritual. Şi am început pur şi simplu să scriu, deşi nu cunoşteam adresa. Pe primul plic am scris: “Domnului Constantin Noica. Păltiniş”. Şi a ajuns – culmea!

Amintiri comuniste

Pentru perioada pe care o mai pot bine reconstitui mental, amintirile mele se leagă de experienţa erotică. Ceea ce înseamnă că nu pot fi strict circumscrise cu perioada comunistă. În fond, orice adolescent trăieşte mai mult sau mai puţin aceeaşi poveste, oriunde s-ar afla. Există o constantă antropologică. Totuşi, atunci descoperirea era mult mai anevoioasă. Asta făcea deliciul... Faptul că nu puteai ieşi oriunde cu o fată. Faptul că, spre exemplu, în Oneşti era o singură cofetărie unde găseai profiterol şi salată de fructe. Dar pentru a găsi loc trebuia să stai la coadă în afara cofetăriei... In acele condiţii natura devenea un aliat foarte bun. Şi aliat şi alibi.

Putea rămâne în Germania, dar s-a întors

Eu înţeleg că orice tânăr din România vrea la un moment dat să plece, pentru unii este absolut necesar. Pentru oricine e bună o experienţă în străinătate. Însă a pleca de la teza fermă că e bine să rămâi acolo mi se pare o stupiditate. Pentru că în primul rând eşti român, te-ai născut român şi... asta este! În plus, în epoca globalizării, poţi fi un bun român de oriunde, inclusiv din România. Nu trebuie să emigrezi în Statele Unite ca să ne arăţi după aceea cu degetul pe noi, cei rămaşi aici şi să ne spui că suntem stupizi.
- „Iubirea de ţară m-a întors printre porci“, scrii într-un poem...
S-ar putea ca versul să sune cam tare. Totuşi, nu sună atât de tare pe cât erau trăirile respective. Nu e un secret pentru nimeni că România e plină de porci, de oameni care consimt să facă ceea ce nu trebuie. Îndârjindu-te să revii, după fiecare plecare mai lungă trebuie să ştii de la bun început că ai de luptat cu oameni de tot felul. Dar să nu idealizăm Occidentul. Tarele umane există peste tot. Doar proporţiile diferă.

Cartea roz a comunismului

Multă lume a crezut că este un volum nostalgic. A fost o mare capacană... Nici Rebreanu nu vorbeşte despre nişte proşti în schiţa „Proştii“.
Cartea roz a comunismului tocmai asta e – ceva ce oricât te-ai forţa, tot nu poate fi roz. Pentru că întotdeauna, chiar dacă îţi aduci aminte numai de părţile frumoase ale vieţii, tot mocneşte în aceste amintiri acel jăratic otrăvit al ideologiei comuniste. „Cartea roz a comunismului“ nu este, aşa cum au crezut unii critici, un volum cu amintiri edulcorate. Eu am denumit-o o teodicee a poporului român. În fond, această carte şi, la urma urmei, întrega perioadă comunistă ar putea fi circumscrise foarte bine cu celebra expresie a lui Creangă – o cinstită de holeră. Comunismul a fost o holeră. Dar a fost cinstită, pentru că a arătat cât de răi putem fi în străfundurile noastre.